În piesa Unchiul Vanea pădurea este un simbol umanitar, care reprezintă frumuseţea omenească ameninţată de distrugere. Pentru dr. Astrov, pădurea este expresia continuităţii vieţii, a succesiunii generaţiilor. Pădurea e vie, trăieşte, respiră, comunică – spune Vanea Voiniţki, om plin de generozitate şi talent. El e condamnat şi se supune destinului trist sacrificându-și idealurile, visele personale, munca, dragostea, talentul, toate în folosul unui idol fals, profesorul Serebreakov, o nulitate. Onestitatea caldă, față în față cu impostura. „Sentimentele mele se duc fără folos ca o rază de soare, care bate într-o groapă. Asta e viaţa mea. Ne-ai tras pe sfoară!”. Revelarea adevărului îi răneşte simţul de dreptate. Blajinul Vanea nu mai rabdă această umilinţă şi, revoltat, declară: „Eu n-am trăit, mi-ai distrus viaţa. Eşti cel mai mare duşman al meu.” Conştient de ineficienţa răzvrătirii, Vanea se resemnează alături de nepoata sa, Sonia: „am suferit, am plâns, am fost amărâţi şi Dumnezeu o să se îndure… Ne vom odihni…”